Sigur v-ați întrebat până acum de ce unii copii obraznici sunt așa.
Sper ca acest articol să răspundă, în mare măsură întrebarii de ce există copii obraznici, ba chiar mai mult – să ofere și câteva soluții concrete despre ce putem face noi, părinții pentru a preveni apariția unui astfel de comportament sau pentru a-l corecta dacă el a apărut deja.
Una din cauzele obrăzniciei la copii este identificată a fi pe bună dreptate, comportamentul părintilor. Pe scurt, dacă un copil învață prin imitație, obrăznicia nu este altceva decât forma lui de răspuns la comportamentul adultului: mama țipă, atunci țip și eu. Tata înjură , asta fac și eu cu copiii ceilalți. La magazin, în relație cu alți oameni, părinții mei sunt dominanți, aroganți, tratează de sus și judecă în stânga și in dreapta, asta voi face și eu negreșit. Este vorba în acest caz de educația prin imitație, în forma ei negativă, desigur.
Am amintit acest tip de problemă deoarece este cel mai dezbătut, cel mai citat și, în opinia, mea cel mai evident.
Doresc să vă fac atenți, însă, asupra altor moduri, mai subtile, de a va încuraja inconștient proprii copii să devină obraznici.
Părintele protector
Prima formă se referă la părintele care stă protector în spatele copilului și îi scuză acestuia absolut, dar absolut orice tip de comportament supărător pentru cei din jur: în relația cu alți părinți, la sedințele de la scoală, în fața învățătorului sau a profesorului, chiar în fața altor copii, un astfel de părinte, chiar și în fața evidențelor, găsește intotdeauna un alt vinovat. Oricine altcineva este de vină pentru obraznicia copilului, colegii pentru că “sunt răi”, doamna profesoară e prea aspră sau prea slaba și nu știe să îi țină în frâu, etc…
Problema pare complexă, cu multe fațete, dar totuși nu este așa. Are rezolvare rapidă, depinde doar de cât de deschiși sunteți să vă relativizați punctele de vedere. Voi începe printr-un exemplu concret.
Am întâlnit la o sedință cu părinții următoarea situație: un copil ajunsese să distrugă atmosfera din ore, toata lumea se plângea de asta, inclusiv învățătoarea. Mai mult decât atât, aproape orice copil din clasă, chiar și cele mai discrete fetițe spuneau că la un moment dat fuseseră lovite, împinse, trase de păr de colegul lor, fără nici un motiv special. Priveam copilul: încerca să se apere disperat și o facea cu durere. În clipa aceasta am simțit că mama lui avea în mână cheia: dacă ea ar fi înțeles că acolo este o problemă care nu mai poate fi negată, că trebuie să ceară un ajutor specializat și că poate transmite celorlalți părinți că înțelege asta și că este dispusă să facă o schimbare, lucrurile s-ar fi reparat și pentru atmosfera din clasă și pentru copil. Mama a ales în schimb să răspundă agresiv și să nege, chiar și în fața lucrurilor evidente. În două zile avea să-și mute copilul din scoală, crezând probabil că așa repară situația.
Am întâlnit după patru ani aceeași situație, alta clasă, alți copii. De data aceasta, mama a înțeles că există o problemă. Deși era într-un disconfort total, în cele din urmă a cerut ajutor specializat pentru copilul ei apelând la un psiholog. Lucrurile s-au schimbat cum nimeni nu ar fi crezut că e posibil: copilul a devenit unul dintre cei mai cuminți și mai atenți din clasă, unul dintre cei care, situație amuzantă, acum se luptă pentru liniștea și echilibrul orelor.
Desigur că este firesc să ai grijă, în primul rând, să nu i se întâmple nedreptăți copilului tău. Atunci când vine o acuză către copilul tău, asigură-te că lucrurile sunt fondate și că nu picați victima unor manipulări sau a unor copii dominanți.
Când însă vi se spune în mod repetat și din mai multe direcții că aveți un copil obraznic, cea mai mare greșeală ar fi să intrați în starea de negare și să nu încercați să identificați problema propriului copil pe care apoi să o rezolvați. Nu ii este de nici un folos pe termen lung să știe că ii luați apărarea cu orice preț, pentru că atunci riscați ca el să meargă din rău în mai rău. Știindu-se protejat permanent de părinți chiar și atunci când greșește, copilul nu va face mai departe decât să depășească limită după limită; există riscul ca de la un punct încolo să nu mai facă diferența între ce “se face” și ce “nu se face”, între ce e bine și ce nu.
Cheia este la părinte
Asigurați-vă că nu ajungeți departe pe acest drum, că nu persistați în propria greșeală. Introduceți metoda ascultării propriului copil, vedeți care îi sunt nemulțumirile, ce ii provoacă stările de furie, agresivitate sau obrăznicie.
Nu ezitați să cereți ajutor specializat. Vorbiți cu un psiholog sau un coach specializat în parenting.
Vorbiti cu copilul cu fermitate și cu dragoste. Lucrurile pot fi reparate și nu uitați: cheia suntem noi, părinții.
Veți experimenta, probabil, sentimente puternice de frustare, tristețe, vă veți simți vulnerabil, veți resimți teama de a nu fi greșit sau de a fi făcut ceva ireversibil. E firesc și totul face parte din marele joc al educației, al relației părinte/copil, face parte din viața.
Cu răbdare și cu atenție dedicată propriului copil, cu dialoguri deschise, exprimate din suflet, cu dragoste, toate se reașează pe făgașul lor firesc.
Dedicați timp copilului și mai ales timp reparator. Informați-vă. Nu vă ajută și nu il ajutați nici pe copil acoperindu-i la infinit greșelile.
Nu uitați: un copil puternic și răzbătător este stăpân pe emoțiile și sentimentele lui. Acest lucru se produce dacă și noi ii transmitem corect propriile noastre emoții și sentimente.
Iată un exemplu de cum ar putea decurge demersul dumneavoastră reparator:
Astăzi la sedința cu părinții m-am simțit incredibil de prost, umilit chiar. Învătătoarea și colegii spun toți la unison că nu ești cuminte. E clar că undeva am greșit și eu și tu. De azi începem schimbarea. Îmi vei spune zilnic ce te supară. Vom povesti cum a fost ziua ta la școală și îți povestesc și eu cum a decurs ziua mea de lucru. Vom căuta soluții împreună. Vom reuși împreună pentru că suntem o echipă. Ești puiul meu și te iubesc enorm…
Nu faceți confuzii: obraznic nu înseamnă răzbătator, agresiv nu înseamnă că va da din coate și că va reuși în viață. Ca și pentru cei mari, societetatea reglează mai devreme sau mai târziu toate procesele și relațiile interumane, “amendează “ tot ce nu e “conform regulilor sociale. Altfel spus, când primii prieteni se vor distanța dezamăgiți, când își va pierde primul job, când va fi părăsit de prima iubită, nu vei putea sta în spatele lui să ii justifici sau să ii recompensezi durerea.
Să nu încheiem dramatic: procesul educativ este unul care se desfășoară de-a lungul întregii vieți și lecțiile pe care le luăm fac parte din proces. Le putem converti așadar în lucruri pozitive pentru creșterea și dezvoltarea fiecaruia, părinte sau copil!
Părintele protector prin paraverbal.
Un alt mod de a încuraja obrăznicia copiilor fără să o faci conștient, neapărat…
Să îți dau un exemplu concret:
Un copil face o trăznaie, vorbește urât sau are o atitudine nepotrivită. Părintele reacționează: ori ii face observație, ori îl ceartă.
Ceva în vocea sau în atitudinea lui, însă, ( voce, mimică, gestică) nu e convingător. E ca și cum cu voce tare se aude: ți-am zis să nu mai faci lucrul asta, când o să înțelegi? …..dar undeva în planul doi, în mintea adultului, se aude:
„mânca-l-ar mama de pui deștept! Sigur o să se descurce în viață! Nimic n-o să-i treacă prin față! Mor de dragul lui când face așa!”
Dat fiind că inteligența emoțională la copii este foarte puternică, nealterată încă de “vocea rațiunii”, copiii acced direct la acel next level de percepție in care adultul e foarte mândru și foarte fericit de isprava copilului! Prin urmare se simte încurajat și “ii da mai departe”!
Ce il trădează pe părinte în acest demers? Păi cum spuneam, părintele exprimă una prin vorbe, alta prin mimică; de exemplu, degeaba îți cerți copilul dacă fata ta e zambitoare și relaxată! El va interpreta apostrofarea în cheia lui, aia care îi convine de minune: se va simți încurajat! Va spune în sinea lui: pot mai mult!
Vă amintiți de dl. Goe? Nu degeaba e Caragiale genial și nu degeaba se studiază la scoală de atatea generatii: el a surprins în nuvela Dl GOE meteahna adulților care din dragoste pentru copiii lor nu stiu să le traseze acestora clar limita. Se bucură de orice prostie pe care aceștia o fac și i-o și interpretează ca pe un semn de mare inteligența. In timp devin ei înșisi , adulții, victime sigure ale obrazniciei propriilor copii.
1. Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel…- zicea personajul lui Caragiale acum 100 de ani
2. Nu mă schimbi tu la nici o școală cum vrei tu ! Ai auzit ? Nu plec de la școala aia că nu vreau eu!- țipa și lovea din picior în fața părinților lui -copilul pe care l-am vazut deunăzi – și nu era mai mare de clasa a treia.
Iar mama și tatăl lui( care era un tip la 1m 90 lejer) se uitau neputincioși și supuși!
Încerc să-mi imaginez cam cum ar evolua discuția lor in 5 ani? Dar în 10? Bine? Să sperăm cel puțin!
Să privim lucrurile în sens invers: avem copii obraznici. Cum procedăm?
În primul rând nu încurajați și nu tolerați nicio formă de obrăznicie.
Nu confundați lucrurile: există o formă de îndrazneală bună, care îl poate ajuta pe copil, relațional vorbind, dar această formă ține cont de sentimentele celorlalți! Este așadar o atitudine constructivă, pozitivă, empatică!
Obraznicia, prin opoziție, e negativă, îi frustrează și îi lezează emoțional pe ceilalți. Nu poate da nimic bun pe termen lung!
În al doilea rând, impuneți-vă punctul de vedere atunci cand stiți că e spre binele copilului.
Cum? Calm, cu argumente și cu o atitudine fermă: nu totul poate fi negociat pe lumea asta! Cu argumente nu înseamnă vorbarie prea multă; se diluează mesajul și devine ineficient.
Când vă exprimați dezaprobarea în fața unui comportament obraznic aveți grija să exprimați nu numai prin vorbe ceea ce aveți de spus, pentru a nu da loc de interpretări: o mimică serioasă vă da de înțeles copilului că nu sunteți fericit, că nu e bine așadar ce a facut și va ști să nu mai repete! Nu uitați că și copiii își doresc să își facă parinții fericiți!
Îmi amintesc de o evocare a parintelui Paisie Aghioritul care spunea că mama lui niciodată nu îl certa pentru prostiile pe care le făcea, dar figura ei exprima atâta tristețe și dezaprobare încat el pentru nimic în lume nu ar fi repetat fapta, numai pentru a nu-i mai provoca mamei lui atâta nefericire.
Să ai copii obraznici nu e un capăt de lume: lucrurile pot fi reparate! Cu un pic de grijă și de răbdare, cu o atitudine fermă descurajatoare, cu mesaje clar exprimate, comportamentul copilului poate fi lesne corectat. Succes!
Articol scris (cu drag) de Lavinia Stan
Coach specializat în parenting și mama a șase copii
Lasă un răspuns